UN CAZ CLAR DE PLAGIAT*
     În 2004 a fost publicat trilingv la Editura de Vest din Timişoara un eseu intitulat "Un model de interculturalitate activã: Banatul românesc" [Un model active d'interculturalité: le Banat roumain / A model of active interculturality: Romanian Banat]. Autorii studiului nominalizaţi pe coperta cãrţii sunt dr. Ştefan BUZÃRNESCU (coordonatorul lucrãrii), profesor universitar al Facultãţii de Sociologie şi Psihologie a Univesitãţii de Vest din Timişoara, Sorin (Gheorghe) PRIBAC, lector universitar la Catedra de Sociologie-Antropologie a aceleaşi facultãţi, Mircea NEAGU şi Ana BUZÃRNESCU.
     Întreg capitolul trei al studiului -intitulat "Banatul: geneza etimologicã a regiunii, dincolo de stereotipuri istoriografice şi nostalgii imperiale"- este doar un plagiat mecanic executat folosindu-se comanda "copy_copiere / paste_lipire" al unui articol publicat pe Internet în perioada 2000-2003 de cãtre istoricul timişorean Ioan HAŢEGAN.
     Sã comparãm textele:
BANATUL. Denumirile regiunii de Ioan HAŢEGAN
[articol publicat între 27.10.2000-28.12.2003 la
http//www.banat.ro/banat/hategan-istorie.htm - Observaţii
şi din 4.11.2006 în cadrul articolului
Banat - Cadrul geografic, istoric, uman ]		 Un model de interculturalitate activã: Banatul românesc [Un model active d'interculturalité: le Banat roumain / A model of active interculturality: Romanian Banat] de Ştefan BUZÃRNESCU, Sorin PRIBAC, Mircea NEAGU, Ana BUZÃRNESCU, Editura de Vest, Timişoara, 2004, 224 pagini, ISBN 973-36-0393-7; paginile 41-45:

3. BANATUL: GENEZA ETIMOLOGICÃ A REGIUNII, DINCOLO DE STEREOTIPURI ISTORIOGRAFICE ŞI NOSTALGII IMPERIALE
Regiunea geografica si istorica, cunoscuta astazi sub numele de Banat, a avut in decursul istoriei mai multe denumiri. Parte a habitatului tracic, dacic, daco-roman, regiunea era cunoscuta in antichitate drept o parte a Daciei. In perioada stapanirii romane, ea facea parte din provincia romana Dacia, apoi Dacia Inferior si apoi Dacia Malvensis. Unele incercari mai vechi au localizat chiar in Banat acea localitate Malva, fara temei arheologic. Din perioada voievozilor cunoastem existenta unei tari Terra sau regum conduse de catre Glad si, apoi, peste un veac, de un urmas al sau, Ahtum. Aceasta tara a lui Ahtum cuprindea intreg Banatul si Crisana. Fara a intra in date ce tin de cadrul istoric, ne rezumam a nota si, eventual, comenta acele denumiri consemnate documentar care au ajuns pana la noi. Prima dintre ele este cea de Banat de Severin. Creatie a regatului feudal maghiar la portile Orientului, Banatul de Severin, alaturi de o retea de alte banate, lega militar tinuturile sudice cucerite in veacuri de maghiari si erau echivalentul acelor marci de granita germane. Banatul de Severin apare ca formatiune militara si administrativa la inceputul veacului al XIII-lea. Suprafata lui a variat, cuprinzand zonele sud-estice ale Banatului si parti ale Mehedintiului. Isi inceteaza atributiile (dupa ce o vreme functiona sub comanda domnilor Tarii Romanesti), odata cu cucerirea cetatii Severin de catre turcii otomani, in 1524.    Regiunea geograficã şi istoricã cunoscutã astãzi sub numele de Banat a avut în decursul istoriei mai multe denumiri. Parte a habitatului tracic, dacic, daco-roman, regiunea era cunoscutã în antichitate drept o parte a Daciei. În perioada stãpânirii romane, ea fãcea parte din provincia romanã Dacia, apoi Dacia Inferior şi apoi Dacia Malvensis.
                                     Din perioada voievozilor, cunoaştem existenţa unei ţãri, Terra sau regum, conduse de cãtre Glad şi, apoi, peste un veac, de un urmaş al sãu, Ahtum. Aceastã ţarã a lui Ahtum cuprindea întreg Banatul şi Crişana.
   Fãrã a intra în date ce ţin de cadrul istoric, ne rezumãm a nota şi, eventual, comenta acele denumiri consemnate documentar care au ajuns pânã la noi.
   Prima dintre ele este cea de Banat de Severin. Creaţie a regatului feudal maghiar la porţile Orientului, Banatul de Severin, alãturi de o reţea de alte banate, lega militar ţinuturile sudice cucerite de maghiari şi erau echivalentul acelor mãrci de graniţã germane. Banatul de Severin apare ca formaţiune militarã şi administrativã la începutul veacului XIII-lea. Suprafaţa lui a variat, cuprinzând zonele sud-estice ale Banatului şi pãrţi ale Mehedinţiului. Îşi înceteazã atribuţiile (dupã ce o vreme funcţiona sub comanda domnilor Ţãrii Româneşti), o datã cu cucerirea cetãţii Severin de cãtre turcii otomani, în 1524.
Intrucat aceasta denumire nu ingloba intreg teritoriul de azi al Banatului, suntem nevoiti sa apelam la alte marturii ce contureaza denumiri diverse. In esenta, acestea sunt atat interne, cat si externe. Un document din 25 noiembrie 1308, emis de episcopul romano-catolic de Cenad5, numeste Banatul noi, care suntem in hotar cu partile Transilvaniei. Papa Grigore al XI-lea numeste regiunea la 1373 drept ... in metis Ungarie circa Sebest et maiorem Wlachiam ...6. O harta italiana din 1453 are peste Banat inscriptia principio della Valachia7. Celebrul calugar Ioan de Capistrano numeste la 1455 Banatul drept ... partis Cismontanis8. La 16 august 1476, un trimis al ducelui de Milano, pe numele Leonardo Batta, numeste, Banatul drept terra chiamata Themisvar...9. Cronicarul Tubero, vorbind despre Pavel Chinezu, la 1490, aminteste provincia guvernata de catre acesta drept prouinciam suam Thibiscum, regionemque circa positas dimittit si Thibisciarensis prounciae10.    Întrucât aceastã denumire nu îngloba întreg teritoriul de azi al Banatului, suntem nevoiţi sã apelãm la alte mãrturii ce contureazã denumiri diverse. În esenţã, acestea sunt atât interne, cât şi externe. Un document din 25 noiembrie 1308, emis de episcopul romano-catolic de Cenad, numeşte Banatul noi, care suntem în hotar cu pãrţile Transilvaniei. Papa Grigore al XI-lea numeşte regiunea la 1373 drept ... in metis Ungarie circa Sebest et maiorem Wlachiam ... O hartã italianã din 1453 are peste Banat inscripţia principio della Valachia. Celebrul cãlugãr Ioan de Capistrano numeşte la 1455 Banatul drept … partis Cismontanis. La 16 august 1476, un trimis al ducelui de Milano, pe numele Leonardo Batta, numeşte Banatul drept terra chiamata Themisvar ... Cronicarul Tubero, vorbind despre Pavel Chinezu, la 1490, aminteşte provincia guvernatã de cãtre acesta drept provinciam suam Thibiscum, regionemque circa positas dimittit si Thibisciarensis provinciae.
Umanistul roman Nicolaus Olachus, in lucrarile sale, numeste Banatul drept regiune situata intre acest Timis si raul Mures se numeste Timisana11. O harta a Europei din 1536, avandu-i drept autori pe Cristoph si Heinrich Zoll, numeste regiunea dintre Mures, Dunare si Olt Transalpina, dand si principalele cetati: Cenad, Semlacu Mare, Varadia, Orsova12. Intr-un document al curtii imperiale habsburgice din 20 august 1551, Banatul este numit textual Tomascherischen Landtschafft13, iar insusi Ferdinand de Habsburg aminteste la 29 septembrie 1551 despre partium inferiorum ad Themeswaram, iar la 17 septembrie 1552, un document vorbeste despre partes inter Maros et Tyssam iacentes15. Iata ca revine o alta denumire, cea de Partium, o zona militara ce cuprindea si Banatul in mijlocul sau. Documente straine vorbesc despre rolul acestei formatiuni militare ce se intindea din Maramuresul istoric pana la Dunare si avea rolul de tampon militar intre turcii otomani si crestini. In lipsa altor denumiri, unii cronicari si documentele vorbesc despre Banat ca o delimitare a acestui Partium. Lucru exact, insa nu delimiteaza zonele autonome ce-l compun. Calatorul italian Giovan Andrea Gromo, calatorind prin Banatul celei de a doua jumatati a veacului al XVI-lea, il numeste, in repetate randuri, Valachia Cissalpina si Valachia citeriore16, lasand si pagini frumoase despre zona, traditii si locuitori. Un alt italian, G.P. Campani, scrie la 1584 (doua decenii dupa Gromo) ca Oradea este in Partium, Lugojul si Caransebesul sunt in Valachia17, amintind si caracterul romanesc al zonei. La trei decenii dupa Gromo, doua rapoarte ale ordinului iezuit confirma faptul ca localitatile Caransebes si Lugoj sunt provincie romaneasca18. Insusi Mihai Viteazul, donand la 1 ianuarie satul banatean Sarazani credinciosului sau Gh. Bortun, numeste zona ... cis Transilvaniam partiumque19. Iata asadar, alte denumiri ale zonei decat cea de Banat de Severin. Ele sunt reale si veridice si cuprind, din unghiuri de vedere diferite, optiunea emitentului lor. Aceste denumiri se refera, in general, nu la intreaga suprafata, ci la parti ale Banatului de astazi. Ca atare, le catalogam ca nume proprii intermediare, ce marcheaza evolutia procesului de denominatie a zonei pana la cea de Banat. Un alt element, extrem de important in conturarea viitoarei denumiri, il constituie acea formatiune politico-administrativa, creata in 1536 pe langa principatul Transilvaniei si anume Banatul de Lugoj-Caransebes20. Intre 1536 si 1658, acest Banat de Lugoj-Caransebes a indeplinit rolul de marca militara a Transilvaniei si rolul de tampon intre pasalacul de Timisoara si Alba Iulia. Era alcatuit din vechile districte romanesti Lugoj, Caransebes si Mehadia si asigura o forta militara locala de ordinul a catorva zeci de mii de oameni, obisnuiti cu meseria armelor inca din copilarie. Istoricul Patriciu Dragalina a avut pentru prestatia lor militara de exceptie in aceste veacuri apelativul de condotierii Rasaritului.    Umanistul român Nicolaus Olachus, în lucrãrile sale: regiune situatã între acest Timiş şi râul Mureş, se numeşte Timişana. O hartã a Europei din 1536, avându-i drept autori pe Cristoph şi Heinrich Zoll, numeşte regiunea dintre Mureş, Dunãre şi Olt Transalpina, dând şi principalele cetãţi: Cenad, Şemlacu Mare, Vãrãdia, Orşova. Într-un document al Curţii imperiale habsburgice din 20 august 1551, Banatul este numit textual Tomascherischen Landtschafft, iar însuşi Ferdinand de Habsburg aminteşte la 29 septembrie 1551 despre partium inferiorum ad Themeswaram, iar la 17 septembrie 1552, un document vorbeşte despre partes inter Maros et Tyssam iacentes. Iatã cã revine o altã denumire, cea de Partium, o zonã militarã ce cuprindea şi Banatul în mijlocul sãu. Documente strãine vorbesc despre rolul acestei formaţiuni militare ce se întindea din Maramureşul istoric pânã la Dunãre şi avea rolul de tampon militar între otomani şi creştini. În lipsa altor denumiri, unii cronicari şi documentele vorbesc despre Banat ca o delimitare a acestui Partium. Lucru exact, însã nu delimiteazã zonele autonome ce-l compun.
   Cãlãtorul italian Giovan Andrea Gromo, cãlãtorind prin Banatul celei de a doua jumãtãţi a veacului al XVI-lea, îl numeşte, în repetate rânduri, Valachia Cissalpina si Valachia citeriore, lãsând şi pagini frumoase despre zonã, tradiţii şi locuitori. Un alt italian, G.P. Campari, scrie la 1584 (douã decenii dupã Gromo) cã Oradea este în Partium, Lugojul şi Caransebeşul sunt în Valachia, amintind şi caracterul românesc al zonei.
    La trei decenii dupã Gromo, douã rapoarte ale ordinului iezuit confirmã faptul cã localitãţile Caransebeş şi Lugoj sunt provincie româneascã. Însuşi Mihai Viteazul, donând la 1 ianuarie satul bãnãţean Sãrãzani credinciosului sãu Gh. Borţun, numeşte zona … cis Transilvaniam partiumque.
   Iatã, aşadar, alte denumiri ale zonei decât cea de Banat de Severin. Ele sunt reale şi cuprind, din unghiuri de vedere diferite, opţiunea emitentului lor. Aceste denumiri se referã, în general, nu la întreaga suprafaţã, ci la pãrţi ale Banatului de astãzi. Ca atare, le catalogãm ca nume proprii intermediare, care marcheazã evoluţia procesului de denominaţie a zonei pânã la acea de Banat.
    Un alt element, extrem de important în conturarea viitoarei denumiri, îl constituie acea formaţiune politico-administrativã creatã în 1536 pe lângã principatul Transilvaniei, şi anume, Banatul de Lugoj-Caransebeş. Între 1536 şi 1658, acest Banat de Lugoj-Caransebeş a îndeplinit rolul de marcã militarã a Transilvaniei şi de tampon între paşalâcul de Timişoarã şi Alba Iulia. Era alcãtuit din vechile districte româneşti Lugoj, Caransebeş şi Mehadia şi asigura o forţã militarã localã de ordinul a câtorva zeci de mii de oameni, obişnuiţi cu meseria armelor încã din copilãrie. Istoricul Patriciu Dragalina (sic! n.m. numele corect este Drãgãlina) a folosit, pentru prestaţia lor militarã de excepţie în aceste veacuri, apelativul de condotierii Rãsãritului.
La 1658, Acatiu Barcsai, principele Transilvaniei, cedeaza acest Banat Portii Otomane, care-l incorporeaza in pasalacul Timisoarei. Insa amintirea acestei formatiuni va persista in constiinta publica de la sfarsitul veacului al XVII-lea si va constitui un element decisiv in denumirea regiunii drept Banat. Pentru veacul al XVII-lea mai exista numeroase marturii despre zona banateana, marturii extrem de interesante atat prin numele pe care il vehiculeaza, cat si prin caracterul etnic al regiunii. Astfel, la 1652, Iosif cel Nou, mitropolitul ortodox al Timisoarei, se intituleaza Vlaskozemski21 (Pamantul romanesc). Intreaga zona banateana aflata sub ocupatia otomana purta, dupa acest izvor sud-slav, denumirea de valahie. Marturie cu atat mai pretioasa cu cat ea vine din partea unor izvoare ale mitropoliei sarbe de la sud de Dunare. Un alt izvor care defineste exact Banatul drept tara romaneasca este Catastiful de mile ale calugarilor trimisi in Banat de catre patriarhul Maxim de Ipek, in anii 1660 si 1666. Calugarii au strans milele din 269 (n.m. în fapt, 271 de localitãţi şi 3 mãnãstiri) de sate, orasele, orase si manastiri, toate din pasalacul Timisoarei. Acesti calugari scriu textual ca au fost in Vlaska22.    La 1658, Acatiu (n.m. Acaţiu!) Barcsai, principele Transilvaniei, cedeazã acest Banat Porţii otomane, care-l încorporeazã în paşalâcul Timişoarei. Însã amintirea acestei formaţiuni va persista în conştiinţa publicã de la sfârşitul veacului al XVII-lea şi va constitui un element decisiv în denumirea regiunii drept Banat.
   Pentru veacul al XVII-lea mai existã numeroase mãrturii despre zona bãnãţeanã, extrem de interesante atât prin numele pe care îl vehiculeazã, cât şi prin caracterul etnic al regiunii. Astfel, la 1652, Iosif cel Nou, mitropolitul ortodox al Timişoarei, îl intituleazã Vlaskozemski (Pãmântul românesc). Întreaga zonã bãnãţeanã aflatã sub ocupaţia otomanã purta, dupã acest izvor sud-slav, denumirea de Valahie. Mãrturie cu atât mai preţioasã, cu cât ea vine din partea unor izvoare ale Mitropoliei sârbe de la sud de Dunãre.
   Un alt izvor care defineşte exact Banatul drept ţarã româneascã este Catastiful de mile ale cãlugãrilor trimişi de cãtre patriarhul Maxim de Ipek, în anii 1660 şi 1666. Cãlugãrii au strâns milele din 269 de sate, orãşele, oraşe şi mãnãstiri, toate din paşalâcul Timişoarei. Aceşti cãlugãri scriu textual cã au fost în Vlaska.
Un vechi proverb sarb spune: Obisav i Vlasku i Backu23 (A cutreierat si Vlasca si Bacica). Cele doua regiuni sunt invecinate, astfel incat Vlasca de langa Bacica este Banatul.
Patriarhul Arsenije Carnojevic (sic! n.m. Crnojević), adresand in 1690 un memoriu imparatului Leopold I, cere ca privelegiile ilirice sa fie aplicate si in hac Parvam Valachiam praesterea Transylvanicum ...24 (in acea unica Valahie de langa ...). Lucru pe care Consiliul de Razboi austriac il face prin raspunsul din 31 mai 1694 si in care consemneaza textual despre Banat: Parvam Vallachiam25. O concluzie, bazata pe dovezile sud-slave si italiene de mai sus, arata ca pana la ocuparea de catre austrieci intreg spatiul geografic era numit Valachia sau Vlasca. Aceasta denumire de Valachia sau Vlasca este extrem de importanta pentru zona banateana intrucat o defineste drept o zona romaneasca. Cuvantul valah sau vlah (vlas) este de origine germanica si defineste toate populatiile de origine romanica. Astfel, velsii din Anglia, valonii din Belgia de azi si walsii din Elvetia sunt cu totii urmasiipopulatiilor romanizate. Aplicarea acestei denumiri si romanilor indica aceeasi filiatie romanica. Slavii au preluat termenul de la germanici si, conform spiritului limbii lor, l-au transformat in vlah. De la slavi, termenul a fost preluat de bizantini, greci, maghiari, turci, ba chiar si de tatari. Termenul de vlah si Vlasca dat de slavi Banatului pana in secolul al XVII-lea consemneaza atat caracterul romanesc al majoritatii locuitorilor proivnciei, cat si denominatia acesteia ca tara romaneasca, o Vlaska. Cuvantul BANAT a fost folosit pentru prima data, in acceptiunea moderna a termenului, de catre savantul italian Luigi Ferdinando de Marsigli, in perioada anilor 1688-1699. Forma in care il scria era cea de Banatul Timisoarei, de unde, prin constrictie, s-a ajuns la forma actuala de Banat.		    Un vechi proverb sârb spune: Obisav I (sic!) Vlasku I Backu (a cutreierat şi Vlaska şi Bacica). Cele douã regiuni sunt învecinate, astfel încât Vlasca (n.m. Vlaşca!) de lânga Bacica este Banatul.
   Patriarhul Arsenije Carnojevic (sic! n.m. Crnojević), adresând în 1690 un memoriu împãratului Leopold I, cere ca privilegiile ilirice sã fie aplicate şi in hac Parvan Valachiam praesterea Transylvanicum … (în acea unicã Valahie de lângã …). Lucru pe care Consiliul de Rãzboi austriac îl face prin rãspunsul din 31 mai 1694 şi în care consemneazã textual despre Banat: Parvan Vallachiam.
   O concluzie, bazatã pe dovezile sud-slave şi italiene de mai sus, aratã cã pânã la ocuparea de cãtre austrieci întreg spaţiul geografic era numit Valachia sau Vlasca.
   Aceastã denumire de Valachia sau Vlasca este extrem de importantã pentru zona bãnãţeanã întrucât o defineşte drept o zonã româneascã. Cuvântul valah sau vlah (vlas) este de origine germanicã şi defineşte toate populaţiile de origine romanicã. Astfel, velsii din Anglia, valonii din Belgia de azi şi walsii din Elveţia sunt cu toţii urmaşii populaţiilor romanizate. Aplicarea acestei denumiri şi românilor indicã aceeaşi filiaţie romanicã.
   Slavii au preluat termenul de la germanici şi, conform spiritului limbii lor, l-au transformat în vlah. De la slavi, termenul a fost preluat de bizantini, greci, maghiari, turci, chiar şi de tãtari.
   Termenul de vlah şi Vlasca dat de slavi Banatului pânã în secolul al XVII-lea consemneazã atât caracterul românesc al majoritãţii locuitorilor provinciei, cât şi denominaţia acesteia ca ţarã româneascã (o Vlaska).
   Denumirea BANAT a fost folosit pentru prima datã, în accepţiunea modernã, de cãtre savantul italian Luigi Ferdinando de Marsigli, în perioada anilor 1688-1699. Forma în care îl scria era cea de Banatul Timişoarei, de unde, prin construcţie (sic! n.m. un universitar care nu cunoaşte înţelesul cuvântului constricţie), s-a ajuns la forma actualã de Banat.
Marsigli motiveaza folosirea termenilor de Banatus Temesvariensis, ulterior Banatus Temesiensis, prin alaturarea vechii denumiri de Banat la cetatea Timisoarei. Transcriptiile in germana, italiana si latina dateaza din perioada anilor 1690 si in special a anilor ce preced tratatul de pace austro-otoman de la Karlovec (1699). Astfel, intr-un manuscris Marsigli, datat aprox. 1690, apare Banatul Timisoarei26, intr-un tratat de pace amintit, datand din septembrie 1698, apare Temesiensem Banatum27. In copiile si exemplarele germane ale tratatului apar formele Temeschvarerische Lander, Temesvarer Provinz si Temescher Bezirk28. Alte marturii ale inceputului de veac XVIII sunt semnificative pentru aceste denumiri. Calatorul francez Aubry de la Motrave, care a trecut prin Banat in anul 1714, vorbeste despre Guvernamantul Timisoarei cuprindea altadata tot teritoriul care se intinde intre Tisa si Transilvania, si de la Dunare pana la Oradea Mare inclusiv29.    Marsigli motiveazã folosirea termenilor de Banatus Temesvariensis, ulterior Banatus Temesiensis, prin alãturarea vechii denumiri de Banat la cetatea Timişoarei. Trancripţiile în germanã, italianã şi latinã dateazã din perioada anilor 1690 şi în special a anilor ce preced tratatul de pace austro-otoman de la Karloviţ (1699). Astfel, într-un manuscris Marsigli, datat aprox. 1690, apare Banatul Timişoarei; într-un tratat de pace amintit, datând din septembrie 1698, apare Temesiensem Banatum. În copiile şi exemplarele germane ale tratatului apar formele Temeschvarerische Lander, Temesvarer Provinz şi Temescher Bezirk. Alte mãrturii ale începutului de veac XVIII sunt semnificative pentru aceste denumiri. Cãlãtorul francez Aubry de la Motrave, care a trecut prin Banat în anul 1714, vorbeşte despre Guvernãmântul Timişoarei care cuprindea altãdatã tot teritoriul care se întinde între Tisa şi Transilvania, şi de la Dunãre pânã la Oradea Mare inclusiv.
De la inceputul administratiei austriece tinutul s-a numit constant Banatul Timisoarei, apoi, simplu, Banat. Termenul a intrat in uzul comun, fiind folosit de catre toti locuitorii zonei si, cu timpul, si de zonele limitrofe, fie romanesti, fie maghiare, fie sud-slave. Au mai existat doua variante de denumiri, impuse arbitrar, care insa nu au avut nici o reusita. Una a fost acea denumire de Voievodina sarbeasca si Banatul Timisan dintre 1849 si 1860 si cealalta, cea de Delmagyarorsag (Ungaria de Sud), impusa de administratia maghiara dupa dualismul din 1867 si pana la 1918. Pentru toti locuitorii zonei si pentru toate tarile denumirea cunoscuta si recunoscuta drept valabila pentru aceasta regiune geografica este astazi, ca si in ultimele trei veacuri, cea de BANAT. Nici impartirea politico-administrativa din 1919 intre cele trei tari (Romania, Iugoslavia si Ungaria), nici ulterioarele si succesivele impartiri administrativ-teritoriale din fiecare tara in parte nu au reusit sa altereze intelesul acestui cuvant ce se aplica intregii zone. Aceasta denumire nu indica nici o optiune politica sau militara, ci consfinteste numele unei provincii, bine delimitata geografic si complexa din punct de vedere istoric: BANATUL.
                           (Va urma)

NOTE:
1. Dr. J. Straubinger, Die Schwaben im Banat, Hamburg, 1923, p.13.
2. Bador Antal, Delmagzarorsag telepitesek tortenete es hataes, Budapesta, 1914, p. 4.
3. Johann Jakob Ehler, Banatul de la origini pana acum - 1774, Timisoara, 1982, p. 29.
4. Patriciu Dragalina, Istoria Banatului Severin, vol III, Caransebes, p. 3.
5. Documente privitoare la Istoria Romaniei, Seria C Transilvania, secolul XIV, vol. I, Bucuresti, 1953, p. 132.
6. Eudoxiu Hurmuzaki, Documente privitoare la Istoria Romanilor, vol. I, partea a II-a, Bucuresti, 1892, p. 207-208.
7. Marin Popescu Spineni, Romania in istoria cartografiei pana la 1600, Bucuresti, 1938, p. 80.
8. Pesty Frigyes, A Szorenyi Bansag es Szorenyi varmegye tortenete, vol. IV, Budapesta, 1878, p. 70-71; document din 30.10.1455.
9. Thallóczi Lajos, A Magyarorszag es kozti osszekotte es okleveltara 1198-1526, Budapesta, 1907.
10. Tuberus, in Antonio Bonfini, Rerum Hungaricarum decades quatuor cum dimidia, Basel, 1568, appendix, p. 70 si 83-84.
11. Nicolaus Olachus, Hungaria, Viena, 1763, p. 73-77.
12. M. Popescu Spineni, op. cit., p. 126.
13. Hatvanyi Mihaly, Magyar tortenelmi okmanytar a Brusseli orszagos leveltar es a Burgundi konzvtar, vol. II, Budapesta, 1859, p. 261.
14. Eudoxiu Hurmuzaki, op. cit., II/4, p. 64.
15. Ibidem, p. 70.
16. Calatori straini in Tarile Romane, vol. II, Bucuresti, 1973, p. 361.
17. Ibidem, vol. III, Bucuresti, 1975, p. 101.
18. Stefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, vol. III, Cluj-Napoca, 1979, p. 452.
19. Andrei Veres, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei si Tarii Romanesti, vol. VI, Bucuresti, 1933, p. 1.
20. Vezi Patriciu Dragalina, op. cit., vol. I-III, Caransebes, 1899-1902, si studiul lui Marius Bizerea (sic! n.m. I.D. Suciu), Denumirea Banatului inainte de ocuparea habsburgica in documente bisericesti, in Mitropolia Banatului, an XXXI, nr. 10-12, Timisoara, 1981, p. 669-682.
21. Silviu Dragomir, Vlasca din Banat, in Universul, Bucuresti, an XLIX, nr. 116 din 27 aprilie 1932, p. 1 din editia a 3-a.
22. Ioan Dimitrie Suciu - Radu Constantinescu, Documente privitoare la istoria mitropoliei Banatului, vol. I, Timisoara, 1980, p. 108-149.
23. Silviu Dragomir, op. cit.
24. I. D. Suciu, R. Constantinescu, op. cit., I, p. 153.
25. Ibidem.
26. Calatori straini in Tarile Romane, vol. VIII, Bucuresti, 1985, p. 53.
27. Eudoxiu Urmuzaki, op. cit., V/2, p. 314.
28. Patriciu Dragalina, op. cit., III, p. 7.
29. Calatori straini in Tarile Romane, VIII, p. 512-513.
   De la începutul administraţiei austriece ţinutul s-a numit Banatul Timişoarei, apoi, simplu, Banat. Termenul a intrat în uzul comun, fiind folosit de cãtre toţi locuitorii zonei şi, cu timpul, şi de zonele limitrofe, fie româneşti, fie maghiare, fie sud-slave. Au mai existat douã variante de denumiri, impuse arbitrar, care însã nu au avut nici o reuşitã. Una a fost acea denumire de Voievodina sârbeascã şi Banatul Timişan, dintre 1849 şi 1860, şi cealaltã, cea de Delmagyarorsag (Ungaria de Sud), impusã de administraţia maghiarã dupã dualismul din 1867 şi pânã la 1918.
   Pentru toţi locuitorii zonei şi pentru toate ţãrile, denumirea cunoscutã şi recunoscutã drept valabilã pentru aceastã regiune geograficã este astãzi, ca şi în ultimele trei veacuri, cea de BANAT.
   Nici împãrţirea politico-administrativã din 1919 a zonei între cele trei ţãri (România, Iugoslavia şi Ungaria), nici ulterioarele şi succesivele împãrţiri administrativ-teritoriale din fiecare ţarã în parte nu au reuşit sã altereze înţelesul acestui cuvânt ce se aplica întregii zone.
   Aceastã denumire nu indicã nici o opţiune politicã, nici militarã, ci consfinţeşte numele unei provincii, bine delimitatã geografic şi complexã din punct de vedere istoric: BANATUL.
   

   În concluzie, dupã cum se poate vedea, lucrurile sunt extrem de clare; aproape 10% din eseu -întreg capitolul trei [paginile 41-45]- este doar un plagiat mecanic ordinar [folosindu-se comanda "copy_copiere / paste_lipire"]. Chiar şi mai micile / marile greşeli, confuzii şi informaţii eronate au fost ad litteram copiate cu sârg şi fãrã discernãmânt!
   Istoricul Ioan HAŢEGAN, autorul adevãrat al textului, nu este citat nici mãcar în cadrul bibliografiei de la sfârşitul lucrãrii.
   Nu se poate invoca o eventualã greşealã tipograficã ori de redactare, care sã fie, chipurile, vinovatã pentru neapariţia menţionãrii autorului real al materialului publicat la capitolul trei [paginile 41-45], pentru cã aceastã citare lipseşte inclusiv în varianta publicatã în limbile englezã şi francezã. Mai mult, şi în variantele [în limba românã / englezã / francezã] publicate ca documente Word şi pdf pe pagina personalã de Internet a prof. Ştefan BUZÃRNESCU aceastã menţionare lipseşte. Şi, de fapt, nu poţi cita pe cineva în momentul în care se plagiazã mecanic absolut tot textul. În fapt, istoricul Ioan HAŢEGAN trebuia sã fie cooptat drept coautor iar numele lui trebuia sã aparã pe coperta cãrţii.
   Cine este vinovat pentru acestã situaţie? În primul rând cel care a adus capitolul trei drept aport personal la aceastã lucrare [sunt chiar curios sã aflu cine este el!]. Apoi, coordonatorul lucrãrii [i.e. Ştefan BUZÃRNESCU], cel care avea datoria sã se asigure cã astfel de situaţii nu vor apãrea. Chiar nu vi s-a pãrut ciudat, domnule Buzãrnescu, cã un întreg capitol nu conţine nici o notã / citare şi cã este singurul în aceastã situaţie?
   Cine va lua mãsuri pentru a îndrepta aceastã situaţie? În primul rând autorii care au datoria moralã de-a insera o eratã în toate exemplarele existente încã la achiziţie, precum şi în cele din biblioteca facultãţii ori Biblioteca Centralã Universitarã "Eugen Todoran". Tot ei au datoria de-a modifica corespunzãtor şi toate variantele publicate pe Internet.
În mod normal conducerea decanatului Facultãţii de Sociologie şi Psihologie ar trebui sã ancheteze situaţia şi sã pedepseascã pe autor(i). Iar conducerea rectoratului Univesitãţii de Vest din Timişoara trebuie sã urmãreascã, verifice şi constate dacã s-a fãcut dreptate. Dar caracterul extrem de limitativ -comparativ cu codurile etice în vigoare la alte universitãţi- al articolului 5, punctul e din Codul Etic al Universitãţii de Vest este portiţa pe care vor încerca s-o speculeze cei implicaţi în acest caz de plagiat în tentativa lor de-a scãpa cu "faţa curatã" din aceastã poveste descalificantã.

   Timişoara
   5.10.2006


   P.S. Pentru amãnunte despre autor -i.e. Sorin FORŢIU- consultaţi "Who's who în România", ediţie princeps, editura Pegasus Press, Bucureşti, 2002, 736 pagini, ISBN 973-85848-0-9; pagina 237.
           Acest subiect a fost preluat de cotidianul România liberã în ediţia sa naţionalã din 10.10.2006.
-------------------------------------------------------------------------------------------
   * plagiat1 substantiv neutru [atestat: I. D. NEGULICI, "Vocabular român de toate vorbele strãbune reprimite pînã acum în limba românã, şi de toate cele ce sunt a se primi d-acum înainte, şi mai ales în ştiinţe", Bucureşti, 1848 / Pronunţat: ~gi-at / Plural: ~e / Etimologie: franţuzescul plagiat, germanul Plagiat]
1 Copiere, însuşire, în întregime sau în parte, a ideilor altora pentru a le prezenta drept creaţii personale. Sinonim: plagiere (1).
2 (Concretizat) Operã literarã, ştiinţificã sau artisticã a altuia, însuşitã, integral sau parţial, de cineva şi prezentatã drept creaţie proprie. Sinonim: (rar) plagiaturã.
   plagiat2, ~ã a [atestat: Tudor ARGHEZI, "Cu bastonul prin Bucureşti", 1961, pagina 86 / Pronunţat: ~gi-at / Plural: ~aţi, ~e / Etimologie: plagia]
1 (Despre opere literare, ştiinţifice sau artistice) Care a fost însuşit (integral sau parţial) de la cineva şi prezentat drept creaţie personalã.
2 (Rar) Reprodus întocmai, mecanic. Sinonim: imitat.
[apud "Micul dicţionar academic (MDA)", volumul III, Literele I-Pr, Academia Românã, Institutul de lingvisticã "Iorgu Iordan-Al. Rosetti", Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2003, 1248 pagini, ISBN 973-637-034-8; paginile 1078-1079]
-------------------------------------------------------------------------------------------
   Observaţii:
a) Iniţial materialul a fost publicat ca parte integrantã din articolul lui Ioan Haţegan şi Lucia Savulov, "Banatul medieval. Cadrul geografic. Istoric. Populaţia. Habitatul. Cnezi şi districte.", publicat în revista "Analele Banatului", Serie nouã, Arheologie-Istorie, nr. V, Editura Mirton, Timişoara, 1997, 500 pagini, ISBN 973-578-361-4; p. 179-216; la p. 186-188: I.2. Cadrul istoric - I.2.1. Numele provinciei.
b) Adresa http//www.banat.ro/banat/hategan-istorie.htm nu mai este actualã DAR ce a fost publicat acolo se poate regãsi foarte uşor astfel:
-accesaţi pagina de Internet Internet Archive Wayback Machine la http://www.archive.org/web/web.php
-completaţi casuţa http// cu www.banat.ro/banat/hategan-istorie.htm şi activaţi comanda Take Me Back
-veţi ajunge la arhiva acestei pagini de Internet aşa cum a fost ea înregistratã de Web Site-ul Internet Archive Wayback Machine de-a lungul timpului.
-veţi constata cã pagina de Internet http://www.banat.ro/banat/hategan-istorie.htm a existat în perioada 27.10.2000 - 28.12.2003.
-Se poate accesa una din cele 9 pagini de arhivã şi se ajunge la pagina originalã a materialului "BANATUL. Denumirile regiunii" de Ioan HAŢEGAN.

   Notã: în textul lui Ioan HAŢEGAN s-au subliniat cele 18 cuvinte care nu au fost plagiate: "Unele incercari mai vechi au localizat chiar in Banat acea localitate Malva, fara temei arheologic" şi "numeste Banatul drept".

     CONTACT E-MAIL   |   ALTE COMENTARII